Unde se duc stelele care cad?
[privesc cerul. el mă privește înapoi. nu îmi răspunde. doar zgomotele nopții se strecoară]
insidios, fraudulos. dansând cu misterul cu chip fermecător.
peste câteva ore se ridică cortina. în lumina zilei, întrebările își pierd greutatea.
doar câteva ore, atât durează veșnicia nopții.
… vesnicia noptii de pe pamant!
Altfel noaptea e vesnica! Mai ales departe de astri!
In generala, intr-a cincea, profesorul de desen a spus ca ne raspunde la ce intrebare vrem. M-am gandit sa il intreb ce culoare are infinitul. Eu deja „stiam” ca infinitul este „acolo” la marginea Universului, iar acolo e intuneric… As fi vrut sa stiu ce ar fi raspuns, dar nici nu tin minte sa fi pus cineva vreo intrebare. Atat mai tin minte: oferta lui si intrebarea mea nerostita…
Probabil ca stelele care cad („nu pier”, vorba cantecului) intr-acolo se indreapta, desi nu cred ca mai reusesc sa ajunga pana acolo in caderea lor…
Starry, starry night…
Tare interesantă întrebare… eu cred că infinitul e transparent-lumină… dar de-a latul unei distanțe prea mari, culoarea condensează până spre ceea ce ne pare a fi întuneric.
E o noapte înstelată, fără de stele cazătoare, oricât le-am cautat.
Ele apar atunci cand nici nu te gandesti la ele, atunci cand gandurile zboara, iar cate o stea se grabeste sa le tina companie!
Noaptea depinde numai de veșnicia …luminii.
Iar noaptea și ziua se aleargă de-a rostogolul Pământului.
Asta ca să păstrăm nota de poveste, nu real 🙂