jurnal

așa a început totul…

Totul a început cu o carte poștală. Poate e impropriu spus că a început, pentru că asta presupune că a existat si ceva după. Realitatea însă este un pic diferită. A urmat o pauză mare. Tot ceea ce a început cu fotografia unei picturi a lui Rene Magritte a stat undeva în fundal, făcându-și uneori apariția cu bucurie, alteori fiind doar umbra unei fantome stinghere ascunse după un tablou imaginar prins pe peretele gri. Apoi, a mai fost o carte. Pentru cineva care nu prea cocheta cu cititul, apăruse o carte care merita reluată iar și iar. Era o carte atât de plină de a fi, nu avea fisurile care se regăseau în aproape toate celelalte. Ce sunt fisurile unei cărți? Sunt cele miniscule (dar existente) distanțe între cuvinte, scăpări în șirul paginilor, care lasă cititorul să își creeze propriul curs al evenimentelor, o dată, și încă o dată, și încă. Până la capătul poveștii, cititorul a apucat să trăiască de atâtea ori… compunând și descompunând universuri parelele, toate plauzibile, toate incredibile, toate inacceptabile pentru personajele cu care se confundă. Dar în Adam si Eva lui Rebreanu, necesitatea și foamea de mai mult, de variante, de opțiuni, de eșecuri ale imaginației, toate acestea sunt hrănite de fiecare capitol.

Un univers întreg prins între gânduri. Atât de mult, care devine atât de puțin, brusc și sufocant. Deși greu de dus, nu e imposibil. Iar educația care a imprimat în sânge tipare precum așa e bine, așa e corect, așa e normal, creează ușor o deviație, un nou curs. Ani de zile trec. Drumul pare a fi cel bun, iar deviația pare să fi fost calea cea cu adevăr corectă.

Pe vulcani nu trebuie să îi crezi niciodată, nu-i așa? Pentru că focul care arde sub ei va alege să rămână nevăzut sau să dea un spectacol.

Încercasem o autoevaluare, ăsta-vară. Nu, n-a ieșit. Mama n-a crescut un bipolar, oricât de apetisant mi-ar fi sunat mie.

Am dat ieri peste niște fotografii ale lucrarilor lui Magritte. Nu se încadrează în normalitatea standard. Declic.

Credeam până ieri că m-am abătut din drumul meu. Că m-am pierdut printre foi de excel, printre calcule și seriozitate în detrimentul libertății culorilor. Credeam că hobby-urile sunt cele care mă mențin pe linia de plutire.

Dacă aș fi făcut dintotdeauna ceea ce mi-aș fi dorit, aș fi pictat, aș fi scris, aș fi fost o stea în centrul atenției. Dar n-aș fi știut niciodată ce pot în rest. Acum însă… știu. Pentru că am avut șansa de a face toate lucrurile pe care le-am făcut până acum.

Nu rezist pentru că o parte a mea o completează pe cealaltă, nu am chef de culori și cuvinte doar ca să scap de excelul din cap. Ci sunt ceea ce sunt, suma a tot ceea ce știu și a ceea ce îmi place. Și am, în sfârșit, atât libertatea cât și priceperea de a fi eu.

Totul a început cu o carte poștală. O carte poștală pe care nu am expediat-o niciodată. Pentru că se afla deja la cel mai potrivit destinatar. Totul a început cu mult timp în urmă, a rămas în stand-by și tocmai a pornit din nou. Un început, o continuare.

image

Rene Magritte, The Return (1940)

3 thoughts on “așa a început totul…

  1. Nu sunt de accord că EȘTI o sumă din tot ceea ce știi. EȘTI cu mult mai mul decât poți cuprinde cu mintea…Ceea ce EȘTI cu adevărat o poți afla doar cu mintea/inimă, acel organ spiritual capabil să VADĂ și să AUDĂ cu adevărat…să primească REVELAȚIA.

    1. În primul rând, îți mulțumesc pentru ceea ce mi-ai spus și pentru că ai încercat să îmi atragi atenția asupra acestui aspect.

      În al doilea rând, nu lua niciodată ad literam ceea ce spun. În cazul de față, vroiam să spun că eu mă compun, mă regăsesc alăturând mai multe elemente, nu sunt doar o parte.

      În al treilea rând, ia mereu ad literam ceea ce spun. Pentru că ziceam că adun (ca sumă) și ceea ce știu, și ceea ce îmi place. Și poate și multele altele, dar ideea de care mă țineam eu nu era legată de o limitare, ci dimpotrivă. Nu sunt doar un ceea ce știu, sec. Cum nu sunt nici doar vise, mai mult sau mai puțin împlinite.

      Revelația? Da. Dar oricare ar fi menirea, cu siguranță că are legătură cu ceea ce suntem, facem, devenim, învățăm, ajutăm și transformăm cât suntem aici, pe Pământ. Și – zic eu – asta e valabil în orice abordare, orice religie, orice filosofie.

      Weekend frumos să ai!

      1. Ce ți-am spus nu era o judecată…propriu zis, era o părere pur si simplu…Că poate fi intoarsă pe toate fețele…că ceea ce spui tu are mai multe înțelesuri pe care tu, este normal, le stii mai bine…cu siguranță că este așa.
        Ți tie …numai de bine.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!