Cerul pocnește. Ecoul aruncă bubuiturile din stânga în dreapta. Cerul se aprinde după fiecare șirag de pocnituri. Liniștea nopții e spartă în mii de bucăți.
La noi asta înseamnă că undeva în apropiere cineva aruncă spre cer artificii. În cel mai rău caz, ar fi putut fi o furtună. Viața continuă nestingherită când luminile se sting.
Credeam ca e Sf. Ilie!
Sf. Ilie e doar o dată pe an 🙂
În povestirea ta, nu în calendar! 😉
Da, la mine ar fi putut fi !
Nu știu ce amintire mă face să tresar de fiecare dată când aud așa pocnete, Iustina. Dar tare mă mai bucur când realizez că sunt doar artificiile… 🙂
Vreo amintire din poveștile despre trecut? Sau poate o amintire insușită din filme sau jurnale TV? Să ne fie doar artificii, mereu!
Îmi aduc aminte când Severinul sfârșea sărbătorirea Sf. Gheorghe cu focuri de artificii, iar la sârbii de peste Dunăre era război. Nici nu vreau să mă gandesc ce o fi fost în sufletul lor când au auzit bubuiturile primelor artificii…
Acele vremuri urâte pentru ei, din fericire, s-au sfârșit!
Eu am doar amintirea vagă a pocniturilor din dec ’89. Am stat cu jaluzelele trase vreo două săptămâni… la unul din etajele superioare ale blocului ajunsese un glonț rătăcit.
Nici nu vreau să-mi imaginez ceva similar, din nou. Dar în lume e plin de astfel de evenimente 🙁
O mătușă din Timișoara a avut un glonț în dormitor, înfipt în peretele de lângă pat… Clădirile din centrul Timișoarei încă mai poartă rănile acelor vremuri.
Ma gândeam zilele astea că cei cu vârstă de până în 26 de ani s-au născut după acele evenimente, deci pentru ei comunismul e o poveste, e istorie. Aș mai adaugă chiar 6 ani, adica 32… pentru că nici cei cu vârstă preșcolară nu au putut realiza în ce vremuri au trăit… Ce a mai trecut timpul!
Războaiele sunt niște evenimente complexe, dar mai ales cumplite…