tu eşti, copile?

image

A venit mai devreme Potecuţa la uşă cu un balon în mâna dreaptă şi încă vreo sută în stânga, de nici nu ştiu cum de a putut bate în lemn cioc-cioc. Pesemne că are un talent special pentru asta. Şi mă invită la joacă, în timp ce îmi pune o întrebare serioasă: ce m-aş întreba eu, copilul de acum mulţi ani, pe cea de astăzi? Ei bine, oare să o fac cu mintea de atunci sau cu cea de acum? Norocul meu că e cam aceeaşi: prea serioasă de multe ori, suficient de visătoare în restul timpului. M-aş întreba ce o să ajung şi dacă sunt mulţumită. M-aş întreba cum să identific momentele de răscruce şi ce să aleg. Aş vrea să mă întreb multe, dar nu aş avea curaj să o fac. Copil fiind, mă întrebam cum ar fi ca într-o zi să mă oprească pe stradă o doamnă care să îmi spună că este versiunea mea de peste 30-40 de ani. De fiecare dată când îmi puneam această întrebare, ajungeam inevitabil la aceeaşi concluzie, anume că trebuia să evit o asemenea întâlnire, că singura opţiune era să fac cale întoarsă cât mai repede, că nu trebuie să ridic ochii spre ea, spre acea ea care ar fi putut fi eu. Potecuţo, pe ce drumuri de amintiri uitate m-ai purtat 🙂 !

Eu nu m-am cățărat prin copaci, nu am spart geamuri, nu am făcut baie în râu. Eu am respectat normele, eu am urmat regulile, eu am crescut la oraș într-o zonă liniștită cu o medie de vârstă ridicată. În schimb, am visat aventuri interspaţiale şi călătorii în timp, am traversat oceane de pe alte planete şi am alergat pe lângă androizi cu mult înainte de a descoperi cărţile lui K. Dick. Eu nu am încetat să copilăresc în suflet şi în gânduri nici în ziua de astăzi, când parcurg copilăria alături de buburuza mea scumpă.

Alţii au făcut în anii copilăriei o mulţime de trăznăi, de ar putea scrie tratate despre asta. Au devenit între timp oameni serioşi, la casele lor, purtători de grele responsabilităţi. Unii s-au cuminţit de tot, alţii aleargă în continuare adrenalina.

Există, în mod clar, o cheie unică, o reţetă a copilăriei perfecte: cea în care te bucuri de ceea ce ai, în care te simţi bine în propria piele, cea care te va duce spre definirea ta ca om astăzi. Iar copilăria nu se încheie la o vârstă anume, nici cu un job, nici la momentul devenirii părinte. Copilăria renaşte în noi odată cu fiecare bucurie pură, cu fiecare lucru nou învățat.

La mulţi ani, copii mari ce sunteţi acum oameni frumoşi!

[sursa imagine]

spacer

2 comments on “tu eşti, copile?

  1. Poteci de dor

    Nu ştiu de ce spui că ai prefera să oceleşti privirea omului mare. De obicei, noi, oamenii mari încercăm să le evităm privirile puilor de om. Fie ei noi, cei de atunci, fie ei din noi. Ai scris atât de frumos încât mi-e frică să mai spun ceva ca să nu stric. Eu l-aş lua de mână pe copilul care ai fost şi i-aş citi ce ai scris. Să fie liniştit, să fie mândru de ceea ce e acum.
    Mă bucur şi sunt recunoscătoare când am în preajmă oameni ca tine! Îţi mulţumesc! Mă bucur că şi tu ştii să ai grijă de acel colţişor în care încă suntem copii.
    Să îţi trăiască buburuza!

    1. Iustina

      Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri gândurile acelea, când îmi imaginam posibila întâlnire cu mine. Nu e vorba de rușine, ci… menținerea rânduielii corecte a lucrurilor, de vreo intruziune a viitorului în trecut. Ori asta, ori mă ascund în spatele acestei explicații. 🙂
      Și eu mă bucur că de când cu scrisul și „viața” online am în jur o mulțime de oameni minunați, optimiști și de la care am ce învăța.
      O săptămână minunată!

Lasă un răspuns pentru Iustina Anulează răspunsul