Același fețe, chipuri reci
cu trăsături comune
Le recunosc, le văd
din ce în ce mai des.
De parcă ar fi trași
la indigo
Cu variații aplicate
într-o doară.
Nici ei nu știu
nu bănuiesc
Habar nu au
că nu trăiesc.
Petrec eu zilele
la vale
Cu multe semne
de întrebare.
Dar nerostindu-mi
îndoiala
Amân răspunsul
înc-o zi și încă una.
De-ar fi chipuri
rupte din sori
Aș trece întâmplarea
cu vederea.
Dar goliciunea din priviri
mă înfioară
Și mă prefac, duplicitar,
că nu m-am prins.
Trece ușor încă un timp
se duce, se tot duce
Încă un pas până spre capăt
și mă întreb: ce mi-a rămas?
© Iustina Dorobanţu, 2015
foarte sugestiva poezia ta…felicitari….asa este , traim noi oare sau doar ne bifam existenta prin lumea asta….zi faina
Mulţumesc pentru vizită şi apreciere… 🙂
Cât despre adevăr şi ce trăim sau nu… vom afla doar după.
cand tragem linia….mult spor si inspiratie in toate
Revigorant…Si iti admir duplicitatea, mi-as dori-o si eu cateodata…
Salutări până departe! 🙂