Doi cavaleri, două armuri, o bătălie

Ceva mai devreme, îmi făceam ordine în gânduri și mă pregateam să scriu câteva rânduri despre lupta dintre optimism și pesimism, despre victoriile și înfrângerile care nu sunt sunt rezultatul luptei între cei doi cavaleri ai minții, ci își au rădăcina în trecut, în convingerile care definesc în prezent o persoană, chiar dacă admite sau nu limitările între care își duce viața.

De multe ori, schițez în gând ceea ce am gând să scriu, dar nu apuc să o mai fac, fie din lipsă de timp, fie pentru că gândurile mele trec la un subiect mai interesant/important pentru mine. De data aceasta însă, am ținut să mă pun imediat pe scris, pentru că nu îmi dădea pace un gând. Titlul din gândul meu era „în luptă cu optimismul”, deși în mod logic ar fi trebuit să fie „în luptă cu pesimismul”. De ce? Intrând în bucla de ce -ului, trebuia să găsesc o cale de a ieși, la modul onorabil. Adică, punând întrebări și găsind răspunsuri; și exact asta o să fac în continuare. Iar în scris mi-e mai ușor, mai bine.

Așadar, de ce primul gând e să lupt cu optimismul? De ce să nu lupt cu pesimismul? De ce nu mă îndrept împotriva celui care îmi pune bețe în roate? De ce e acesta primul impuls? De unde încrâncenarea asta? Sau… care e oare bătălia care trebuie purtată cu optimismul? Să nu mai dispară? Să îi intre bine în cap că trebuie să îmi susțină fiecare pas?

Confuzie. Stare de confuzie în gânduri. Sau poate îi confund pe cei doi cavaleri, optimism și pesimism.

Cred că am aflat de ce îmi vine să lupt cu optimismul. Nu eu lupt, ci cavalerul cel gri care și-a pus drept mască fața mea. De aceea e grea lupta cu pesimismul, pentru că are, din păcate, abilitatea de a simula normalitatea.

spacer

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!