jurnal, rânduri de gânduri

Coala albă de hârtie

Mă pun în fața colii albe de hârtie și o privesc îndelung. Vreau să o umplu, toată, cu mii de litere, să nu rămână niciun spațiu gol. Coala nu e nici măcar de hârtie, e doar… un spațiu alb de biți. Iar eu am marele avantaj (oare?) de a șterge, de a scrie și rescrie, până voi fi terminat toate cuvintele. Apoi, tot ceea ce mai rămâne pentru ochii celorlalți sunt doar niște resturi de înțelesuri; toate cuvintele adevărate se vor fi consumat înainte de vremea lor.

De ce îmi doresc să arunc în stânga și în dreapta cu cuvinte? Poate că s-au adunat prea multe, strânse în buchete de gânduri și trebuie să le eliberez. Sau poate, dimpotrivă, am prea puține la dispoziție și caut unele noi, dispuse să vină la mine.

Eliberare. Echilibru. Drum. Exercițiu. Ceva din ele? Poate. Sau nimic. Purul și absolutul nimic. Nu mă împotrivesc. Planez și îmi hrănesc măcar iluzia conform căreia înțeleg.

Semne. de identificat.
Semnale. de ascultat.
Simboluri. de descifrat.

Ascult vântul. Încerc să prind din zbor înțelesurile unei lumi aparent standardizate. Pe fundal însă, privind dincolo de cel de-al patrulea sau al cincilea strat de aparențe, se conturează adevărata realitate. Nu e vorba doar de a înțelege, cât mai ales de a învăța. Și aici intervine dificultatea. Iar apoi durerea. Pentru că fiecare lecție se repetă, și se repetă, și se repetă, până ce devine un mod de viață, mai mult decât simplul ah, da, știu.

Mă întreb… cum ar fi să trăiesc fără întrebări. Implicit, fără răspunsuri. Clar, fără a simți lipsa răspunsului.

Mă întreb… de ce sunt atât de diferite examenele pe care trebuie să le trecem? Mă întreb de ce facem asta, la rândul nostru, cobailor. Pentru că putem, pentru că avem nevoie, pentru că așa e logic. Pentru că etc etc etc. Pentru că mereu știm să inventăm explicații.

Mă întreb de multe ori de ce atâta ignoranță, de ce subcultură, de ce muzică de umplutură, de ce fleacuri, de ce țoale scumpe, de ce consumerism. Mă întreb azi: de ce nu?

Mă întreb… cum să formulez cele câteva întrebări de mai sus fără a lăsa impresia că aș cere niște lecții. Sau că aș avea nevoie. Că, vorba aia, ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească. Așa că mă străduiesc să nu îmi doresc nimic, dar să fac asta la modul cât mai fin și elegant, să nu mă trezesc cu un mare nimic, conform dorinței.

Am învățat în ultimul timp cum să let it go, dar mi-e greu să îi găsesc traducerea corectă în română. Și cred că am mai învățat ceva, dar încă mai am lucru, detașarea fiind un exercițiu foarte greu de a fi fără a fi. Dar nu mă laud, doar consemnez în jurnal. Că nu vreau lucrare de control din astea două.

Mă uit la lună și simt că trebuie să vă jur pe cuvânt de șoim al patriei că nu luna m-a abătut pe aceste cărări. Aveam o coală albă de hârtie de umplut, nu-i așa?

Sănătate să avem.
Și primăvară.

P. S. M-a întrebat cineva de curând dacă fac vreo terapie. I-am zis că nu. Dar adevărul e că da. Nu degeaba mi-am luat loc pe www ca să-mi destrăbălez neuronii.

7 thoughts on “Coala albă de hârtie

  1. Mira-m-aș să putem trăi în voie făr’ de-ntrebări… Ar lipsi sarea și piperul. 😉

    P.S. (dar nu în ultimul rând) S-a dat liber la terapia cu primăvară frumoasă! 😉

  2. Iustina, înarmează-te cu răbdare fiindcă iată, încep 🙂 :
    1. Nu comentez aici pentru că ai comentat dincolo 🙂
    2. Am fost pe-aici şi am murmurat în gînd „De ce trăiesc senzaţia de deja-vu ? ”
    3. N-am lăsat comentariul de teamă că pentru o asemenea încărcătură emoţională e posibil ca replica mea să pară, pe nedrept, mult prea seacă.
    4.Asemenea ţie, de multe ori mă aşez în faţa ecranului dorind să comunic stări cărora nu le găsesc cuvintele potrivite şi-atunci tac.
    5.Am dorit să fac reblogging la articolul tău însă n-am îndrăznit. Multe dintre întrebări sînt şi ale mele însă tu ai găsit forma cea mai potrivită a interogării. Adevărat, nu este obligatoriu să existe şi răspuns.
    6. ” ai grijă ce-ţi doreşti..” Ştiu că pare naivă întrebarea dar oare n-am putea suporta prea mult din prea bine?
    7. „let it go..” Chiar dacă expresia are sonoritate pretenţioasă am s-o asociez cu o imagine cît se poate de plastică: aplicarea ei lasă totuşi urme ca brazdele după plug…
    8. E posibil ca şi de data asta să nu fi găsit cele mai potrivite cuvinte 🙂

    1. Am rabdare, cat sa dau si altora 🙂
      1. nici nu-mi trecea prin cap.
      2. pentru deja-vu am un raspuns, dar mai bine nu detaliez acum, ci brodez un pic de fictiune. altcandva, altundeva.
      3. da, ai dedus bine, e multa incarcatura emotionala. vroiam de ceva timp sa fac acest exercitiu, de a scrie ceva, fara absolut nici un plan, decat acela de a umple ecranul alb. am profitat de ocazie, simtind ca o pot face. pe fundal, trageam cu ochiul la puiul mic dormind, glucoza&co picurand usor prin tubul lung de perfuzie. don’t worry, e bine, am iesit repede de acolo.
      4. tac.
      5. puteai oricat sa vrei, puteam si eu sa vreau, dar tot nu se putea. nu m-am prins nici pana acum cum sa pun optiunea corecta de reblog, nefiind un site wordpress.
      6. aici ideea mea era una de nisa. formulam uneori anumite dorinte, doar o frantura de gand, dar un impuls atat de puternic, incat ajung sa se indeplineasca. desi, rational, nu erau dorinte menite a fi formulate.
      7. cred ca un let it go profund, adevarat si complet are capacitatea de a nu lasa brazde. dar e greu, foarte greu, sa il joci corect. si evident, foarte greu sa il joci in orice context.
      8. ba eu zic ca da. 😉
      Saptamana buna sa ai, Krabusor!

  3. Pe orice coala de hartie a celui care scrie ramane doar esenta gandurilor ce le doreste a fi transmise iar acestea la randul lor dau nastere altor si altor ganduri potrivit celui care citeste. Asta ar trebui sa fie si la tine chiar si este.

    1. Hm… mereu îmi zic că scriu pentru mine. Dar mă păcălesc singură, nu-i așa? Probabil că scriu dintr-o anume nevoie pe care nu o conștientizez sau nu vreau să o admit. E un fel de nevoie de socializare, cel mai probabil, chiar dacă are o impachetare în hârtie kraft.

      1. Avem nevoie sa impartasim celorlalti din prea plinul nostru. Fie bucurii fie tristeti fie cunostinte, fie fantezii. Felul in care percepem ca este apreciat gestul nostru, pe unii ne determina sa continuam sau sa ne oprim. A scrie doar pentru tine este o terapie insa a scrie pentru ceilalti este daruire. Dar cine are nevoie chiar de toate darurile 🙂

Lasă un răspuns pentru succesulpe Anulează răspunsul