jurnal

încă o lecţie…

Cu durerea trebuie să ştii ce să faci.

Nu toate zilele vieţii sunt perfecte. Unele sunt încărcate cu momente pentru care nu ne pregăteşte nimeni. Nici măcar propria experiență. Iar când îţi spui că adevăratele probleme sunt altele, mult mai grave, îţi refuzi dreptul de a vărsa câteva lacrimi. Doar că durerea nu pleacă nicăieri. E acolo, e confuză, e un fel de simţire în stare latentă.

Eu nu am avut niciodată un animăluţ în casă. Eram un copil cuminte şi nu am pus prea multe întrebări şi nici nu am emis vreo cerinţă. Nu am avut niciunul până acum două luni. Un sufleţel mic şi simpatic şi-a câştigat statutul de membru al familiei. Până azi. Acum am o durere cu care nu ştiu ce să fac. Nu pot să plâng, ca nu vreau să dau tonul, mai ales că prichindica a primit destul de bine vestea, poate mult prea bine. Sunt tristă, necăjită, mă întreb dacă aş fii putut preveni, îmi reproşez că de dimineaţă mi s-a părut ciudat, îmi vine să plâng, îmi vine să mă abţin pentru că mai dureros ar fi fost dacă era cineva apropiat. Încerc să îmi pun ordine în gânduri, şi ştiu că asta o pot face aici, e un mecanism care e folosit şi de alţii. Dar nu merge. Azi nu îmi trece dacă scriu aici :(. Mă duc să sap un locşor în grădină. Să doarmă sub stele de acum înainte. Noapte bună.

Azi n-am chef să învăț ce să fac cu durerea. Deşi bine ar fi fost să ştiu deja. Cum ziceam, noapte bună.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!