Dacă există un punct fix care nu poate fi contestat, atunci acesta se regăsește în venirea pe lume a fiecărui individ. Anul, ţara, părinţii sunt coordonate fixe, pe care nu le putem schimba şi cu care nu are sens să ne războim.
Că am fi vrut să ne naştem altundeva, altcândva sau altcumva, reprezintă o constatare pe care ne-o menţinem (sau nu) de-a lungul vieţii şi pe care o facem publică sau o ţinem doar pentru noi. Dacă ieşim din mediul în care am apărut, dacă îl depăşim, dacă îl transformăm, dacă ne mutăm pe alt continent, atunci înseamnă că am modificat ceva de amploare. Nu şi punctul de pornire. Nici chiar o poveste închipuită şi însuşită, nici măcar actele false nu ar putea schimba startul.
Şi-atunci, cum rămâne cu vorba „Nu m-am născut în locul/timpul potrivit”?
E, ca multe altele, doar o vorbă care sună bine. Dă bine sonor. Dă incredibil de rău lovituri puternice sub centură direct în identitatea individului. Îi rupe inima, îi aduce lacrimi, frustrări, neînţelegeri, îî termină sufletul. Pentru doar sună interesant.
Ce bine mi-ar fi fost dacă… apa era dulce ca un sirop de trandafiri, cercul ar avea două luni şi trei curcubee o dată la şase zile, iar ochii prindeau altă culoare în fiecare zi. Sună bizar, nu-i aşa? Pentru că înţelegem din start că lucrurile funcţionează după anumite legi, pentru că facem distincţia dintre realitate şi ficţiune. Pentru că acceptăm starea zero înainte de a-i dori schimbarea. La fel şi în viaţa reală: tristeţea poetică a unui start altfel decât cel dorit de individ (conform standardelor sale din prezent) nu este constructivă.
Există mulţi oameni minunaţi care nu au avut cel mai fericit start. Şi există oameni care au avut un sac de şanse. Iar rezultatele… o mulţime.
foto: pinterest