rânduri de gânduri

Paperman, poveste cu happy-end

Pe vremea când eram doar o copilă, nu prea erau filme de văzut. Cred că duminica mai apucam câte ceva. Video nu aveam, aşa că filme de-afară vedeam doar rar, când mergeam prin vizite; aşa am văzut Star Wars. În rest, doar ce trecea de cenzură… şi evident alb-negru. Dar scăpau filme bune.  La TV puţine, dar mergeam într-o perioadă la Muzeul Colecţiilor de Artă, cel de pe Calea Victoriei, unde marţea se proiectau filme. Când nu vedeam filme cu Marilyn Monroe sau comedii spumoase cu Louis de Funès, ţin minte că erau poveşti din lume, diapozitive ale unor fericiţi care au ajuns pe alte meleaguri. Nu prea pricepeam eu de ce era mama încântată că sunt filme cu hepien. Spunea happy-end, de fapt… dar ce ştiam eu pe atunci? Nu mi se părea mare lucru un film care se termină cu bine. Apoi am crescut, cumva odată cu ţara asta, că revoluţia a venit pe când eram în clasa a şaptea. Au apărut multe televiziuni, emisiuni, programe din zori până în noapte. Acum sunt multe şi avem o varietate de emisiuni care… de fapt despre care nu merită să vorbesc şi să stric aceste rânduri. Au fost ani în care nu ştiu cum de m-am putut uita la filme horror, apoi am rămas cu SFşi fantasy în cantităţi mari, comedii şi uneori basme siropoase de adormit oamenii mari…

Aşa că zâmbesc când mă opresc în dreptul unui filmuleţ simpatic, simplu şi fără efecte speciale care să mă lase cu ochii mari, un filmuleţ cu o poveste aproape neverosimilă şi care îţi cere un pic de speranţă şi suport, ca să fii alături de personajul principal. De aceea îl revăd din timp în timp cu drag.

Zâmbiţi, vă rog! 🙂

 

 

5 thoughts on “Paperman, poveste cu happy-end

    1. Avea totul un alt ritm. Dar asta cred ca e general valabil, totul mergea mai alene si prin alte colturi ale lumii… Doar pentru noi se imparte intre inainte si dupa revolutie.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!