regrete în tranşee

Păcătoase-s regretele… îţi schimbă faţa într-una posomorâtă, te chinuie, te prind de un picior, îţi dau un brânci şi apoi şterg cu tine pe jos în timp ce te trag de-a lungul unei străzi pline cu spectatori, care nu-s tocmai oarecine, ci toate rudele îndepărtate, toţi vecinii, colegii, ăi mai guralivi dintre ei şi care fac din ţânţar armăsar. Şi-aşa dacă îţi dai drumul la limbă şi-ţi exprimi un regret, cât de mic, imediat încep de curgă sfaturile, dojenile, recomandările, sau cine ştie ce-ţi mai aud urechile. Şi ce te-nvaţă treaba asta? Nimic altceva decât… să taci.

Hai să ne uităm din alt unghi. Recomandări celebre de pe site-uri şi mai celebre, doar că pe majoritatea nu le-ar celebra nimeni dacă nu s-ar celebra singure. De la acestea citire pornind, câţiva puţini sau mulţi îţi vor vorbi din cărţi şi-ţi vor zice că nu-i bine să ai regrete, că nu trebuie să-şi pese de lucruri, că nu trebuie să te ataşezi de locuri, că nu trebuie să disperi după oameni. Toate bune şi frumoase, dacă nu-s duse la extrem. Să fii un nepăsător nesimţit dar chipurile zen nu-i o soluţie. Nu-i nici compromis. E o plasă în care să cazi. Iar când îţi dai seama ce-ai făcut, mai ieşi dacă poţi prin ochiurile largi ale plasei.

Ce vreau să spun… este că nu mi se par atât de rele regretele. De unde atâta ură şi înverşunare împotriva lor? De acord, să nu ne complacem în a enunţa regrete la nesfârşit, să nu ne gândim mereu „ce-ar fi fost dacă”, „de ce n-am făcut altfel”… Eu cred că avem nevoie de o doză de regrete, constant. Să ne pună puţin pe gânduri, să evaluăm ca să evoluăm. Nu se poate să nu-mi pară rău după nimeni şi nimic… n-aş fi om, ci robot. Să regretăm, să suferim, să facem scenarii… nu sunt greşeli. Sunt etape.

Regretă! simte, gândeşte, analizează. Regretă! plângi, urlă, jeleşte. Regretă! învaţă, schimbă, mergi mai departe. Nu-ţi fie teamă de regrete. Ele sunt măsura unor lucruri al căror timp sau loc nu era. Nu te feri de regrete. Sunt măsura vorbelor care ar fi trebuit spuse şi a celor care nu ar fi trebuit rostite. Nu fugi de regrete. Sunt măsura iubirilor pierdute şi a îmbrăţişărilor care nu au avut loc. Pe câmpul de luptă al vieţii, regretele te ţin în tranşee până trec gloanţele. Nu te feri de ceea ce te poate salva.

părerea mea.

 

spacer

3 comments on “regrete în tranşee

  1. Spunsieu

    Ce regrete? Daca nu imi place ceva, imi sterg intamplarea din memorie. E un fel de mecanism de auto-aparare. Dar imi place cum pui tu problema.

    1. Iustina

      Niciun regret? Niciunul? Unul mic, mic, pitic? Dacă așa simți cu adevărat, dacă vine de la sine, e ok (chiar foarte fain!).
      Eu pledez doar împotriva sufocării regretelor… cu forța pentru că „așa se zice că-i mai bine”

  2. Pingback: săptămâna 3. rezumat și de la capăt | Paşi prin viaţă

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!