joacă și scrieri

Frângeri

disclaimer: Răcușor, sper din inimă să nu te superi pe mine. Dar ceea ce găsisem la tine, nu era o poveste pe care să o pot uita. Și când a venit momentul să pun în scris cele de mai jos, n-aș fi putut să le adaug nicăieri altundeva decât în completarea Falsului sentiment.

Zi de zi, mă îndrept spre Centru în uniforma mea neagră. Întâmplător, sau poate din cauză că era ceva mai frig afară, astăzi am purtat o jachetă subțire de  lână, galben-verzui. Nechibzuită alegerea mea, aveam să aflu câteva ore mai târziu. În jurul prânzului, am aflat că mi s-a făcut programare la masaj. Venită de Sus. E ceva ce se întâmplă rar. Doar câțiva au mai fost până acum în această situație, apoi au fost promovați și s-au mutat la alt etaj. Nu i-am mai văzut de la anunț, așa că aveam puține detalii legate de ceea ce urmă să se întâmple. Mă așteptam la un program mixt de antrenament și relaxare. Iată că pentru mine totul avea să înceapă cu relaxarea. Am intrat în sala de masaj, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să o bag în seamă. Mă așez pe scaun, și două mâini pricepute în frământă mușchii și îmi reașează oasele. Se aude muzică în surdină, un lucru rar, pe care nu îl credeam posibil la Centru. Nu după toate experiențele de până atunci. Ușor, o senzație de somnolență mă cuprinde și savurez momentul. Un miros ciudat pare să îmi invadeze nările. Suspectez pentru câteva clipe o defecțiune a instalației de climatizare, dar gândul fuge repede, odată ce adorm.

Mă trezesc brusc, scuturată de niște dureri puternice, greu de atribuit vreunei părți a corpului. Mă doare cumplit, deși îmi dau seama că sunt încă anesteziată. Încep să localizez durerea: în spate, în dreptul omoplaților. Mă simt de parcă… mi s-au rupt aripile. Alung gâtul, nu avea cum să mi se rupă ceva ce nu aveam. Durerea persistă. Devine din ce în ce mai acută și îmi dau seama că nimeni nu are de gând să mi-o calmeze cu un nou anestezic. Probabil că prima doză a fost doar ca să nu țip prea tare în momentul frângerii. Aruncate pe jos, lângă perete, le văd. Conștientizez tot ceea ce nu știusem până atunci.

Dacă mă frământă ceva, acum când privesc în urmă, este că nu îmi dau seama cine a sesizat. Nu poate să fi fost unul dintre ceilalți, prin ochelarii fumurii nu se distinge culoarea. Asta mă  conduce spre o singură concluzie: există o pereche de ochelari care nu corectează culoarea și există cineva care îi folosește.

În rest, durerea este prea mare ca să îmi fac prea multe gânduri. Vreau doar să mă ridic, să plec. Să mi le iau de pe podea, să le iau cu mine. Poate găsesc un meșter care să mi le prindă la loc… Asta dacă într-adevăr voi putea să plec de aici.

aripi

[actualizare 21.05.2016: cât de repede trece timpul… mi-am adus aminte de câteva ori că trebuie să pun link cu continuarea, pentru că povestea nu s-a terminat aici. de fiecare dată mi-am amintit de parcă a fost ieri. dar zilele au trecut, chiar și anii au trecut, dar nu am adăugat nimic. până azi. iată partea a treia, scrisă de G.]

5 thoughts on “Frângeri

  1. Iustinaaa! Extraordinară continuare! 🙂 N-am mai avut răbdare să ajung acasă ca să-ţi răspund.
    Chiar dacă momentul zilei nu e unul potrivit pentru filozofie, permite-mi un gînd : poate că ierarhiile superioare din lumea noastră nu mai au nevoie de aripi sau nu li se mai permit.Regulile sînt altele decît cele celeste.
    Eu mulţumesc pentru scrisul tău! Permite-mi să-l aduc vederii şi pe site-ul meu.

  2. Răcușor, mă bucur mult că ți-a plăcut. Stăteam puțin pe ghimpi, dar acum o să-mi continui ziua cu multă bună dispoziție, contrar vremii cețoase de afară și a xls-ului la care mă întorc acum.
    Sigur că poți să-l aduci vederii și la tine. 🙂
    O zi excepțională să ai!

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!