lecţii despre emoţii

Nu există o şcoală unde să ne înveţe cum să tratăm emoţiile, nu? Când dau gândurile petrecere tropăind prin cap, să ştim cum să le oprim in loc. Când ne copleşesc emoţii pe care abia le înţelegem, cu atât mai puţin ştim să le gestionăm, să ştim ce avem de făcut, să avem un scurt îndrumar in buzunarul cel mai apropiat… Nu există, nu? De-aia se cheamă şcoala vieţii, nu-i aşa?

Ce m-a bulversat de mine în aşa hal, încât am simţit nevoia să scriu, ca să îmi potolesc puţin simţirea? Vă spun imediat.

Dar ca un mic disclaimer, poate ar fi cazul să zic în treacăt că oricum am avut o zi care a semănat mai mult a galop… de dimineaţă, in ambuteiaj, eram cât pe ce să nu ajungem la timp să urcăm copilul în autocarul care aştepta toţi piticoţii pentru excursie, iar după-amiază am constatat cu stupoare că nu am buletinul, în singura zi din ultimii ani în care chiar aveam nevoie de el ca de aer. Şi toate s-au aranjat până la urmă bine şi frumos, îmi pusesem un capuccino lejer şi parcurgeam alene articolele pe care feedly mi le ţinea cu sfinţenie în lista de necitite… când dau peste… peste ce, chiar aşa, cum aş putea defini mai bine?

Încerc să mă concentrez şi să aliniez câteva vorbe în mod ordonat… şi ca să încep cu începutul. Mai ştiţi fimul Undeva, cândva? Ei bine, Ane ne-a amintit de el. Am citit, am zâmbit. L-a numit „este unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste”. Oh, da, este! Eu l-am văzut acum ani şi ani de zile. Îmi aduc aminte că şi mama îl considera o poveste de dragoste. Pentru mine a fost un film (şi) despre iubire, dar în primul rând despre călătoria în timp. Este, cred, primul meu film SF. Primul film care m-a făcut să cred că orice este posibil. Am dat click şi am urmărit cele trei minute cu secvenţe din film. O suită de emoţii, de manifestări care nu au mai bătut la uşă, ci au dat buzna: nod în stomac, lacrimi în ochi, respiraţie tăiată, piele de găină, din nou lacrimi. Realizam că aceasta a fost pima poveste care m-a marcat cu adevărat, care m-a schimbat ca om, sau poate de fapt a scos la iveală eul meu adevărat. Un eu cu speranţe, vise, idei imposibile, dor de neştiut. Iar acum, hopa, fără avertisment, am regăsit acest film şi am înţeles toate astea! Dublate şi de un sentiment confuz, cu care mă confrunt mereu când văd filme vechi… actorii aceia frumoşi, veseli, plini de viaţă au fost, fiecare le timpul său, tineri… acum… unii nici nu mai sunt. Şi trecerea timpului, comprimată într-un singur moment, este apăsatoare. Ca să nu mai adaug că Christopher Reeve, un bărbat frumos, care a jucat în roluri care nu pot fi uşor uitate… este un trist dar clar explemplu că niciodată nu ştii ce îţi poate rezerva viaţa.

Am intrat in modul de lacrimi nevărsate. Caut becul ăla verde pe care scrie EXIT.

spacer

7 comments on “lecţii despre emoţii

  1. Sonia

    Și eu am văzut filmul și am fost impresionată de el. Ce bine că mi-ai amintit. Că vine iarna și întotdeauna în acest anotimp am poftă de filme vechi. 🙂

  2. Iustina

    Filmele vechi sunt bine-venite oricand… In ele contau oamenii si povestile, nu isi asigurau succesul prin banii bagati in efecte speciale…

  3. elly weiss

    Sper sa nu te supere ca las un link aici.
    http://dragosteoarba.blogspot.ro/2012/04/serghei-rahmaninov-somewhere-in-time.html
    Dar doar pentru ca are legatura, mare legatura cu ceea ce ai scris. 🙂
    Am zambit o clipa pentru ca niciodata nu m-am gandit ca „Undeva, candva” e doar un film…
    Iar despre ceea ce-au devenit filmele…am mai scris si am sa mai scriu, macar in unele comentarii. Desi eu nu mai vad momentan filme (partial si din motivul ca tehnologia a devenit ma importanta ca actorii).
    Ca sa revin la emotii… Pacat ca nu exista scoala aia. Scoala vietii face altceva si nu cred ca e pentru mine, pentru tine… 🙂
    Noapte buna, Iustina!

    1. Iustina

      Mi-a facut mare placere sa il ascult. Cum sa ma supere linkul? 🙂 Mai ales catre asa ceva!
      Despre filme… trebuie sa spun ca nu mi-e rusine ca imi plac filmele. Intr-o vreme, ajunsesem sa cred ca ar trebui sa-mi fie, dar mi-am schimbat perspectiva. Stiu ca sunt mult departe de valoarea unei carti sau a unei piese de teatru. Ce imi place insa la filme (chiar am simtit nevoia sa o spun de curand, ca raspuns catre alt comentariu) este ca nu iti lasa timpul sa iti creezi propriile povesti paralele. Nu o zic ca scuza, ci ca fapt.
      Oricum, vreau neaparat sa scriu cateva randuri despre asta, pentru zona dedicata parintilor – despre greseli ale altora, din care avem de invatat. Despre cum recomandarea unui doctor oftalmolog, dusa la extrem, poate priva un copil de lectura. Iar un disc pus la pick-up nu substituie o carte. Vreau sa vorbesc despre lucruri care nu se recupereaza decat partial cand copilul devine adult, cand nu mai are suficient timp liber la dispozitie. In fine, o revin sper in curand cu o recomandare: lasati copii sa citeasca, lasati-le cartile pitite sub perne, veioze la indemana, pentru ca noptile pierdute astfel sunt noptile castigate ale vietii.
      Hai ca m-am lungit 🙂
      Seara buna, Elly!

      1. elly weiss

        Ce dragut! Exact un astfel de copil am fost. Tata, care a purtat ochelari de foarte tanar, a crezut ca si-a stricat ochii citind… Si era destul de strict cu mine in privinta cititului in copilaria mea. Pentru ca da, eu eram un copil care adormea cu cartile sub perne 🙂
        Si am citit mult…si am vazut enorm de multe filme (le-am mancat pe paine as putea sa spun). Probabil am cam vazut ceea ce era esential pentru cultura mea cinematografica si ceea ce vad azi ma intristeaza. Fac destul de des referiri la diferite pelicule interesante, mai ales in povestile mele. Cum am facut si in ultima poveste, publicata duminica. Cu acea ocazie am determinat cateva persoane sa vada acel film…ceea ce mi se pare extraordinar. 🙂

        1. Iustina

          Eu nu prea aveam cu ce cărți să adorm. Și nu pentru că n-am fi avut bibliotecă, ba chiar una foarte mare, dar fusesem permanent direcționată spre ascultarea discurilor la pick-up, așa că nu prezentau niciun interes pentru mine. A existat probabil un avantaj, cum ar fi exersarea memoriei, dar din această cauză nu am prins drag de citit. O doctoriță foarte bună și renumită, Dumnezeu să o odihnească, i-a recomandat mamei mele să gestioneze cu grijă partea cu cititul, pentru a trece un strabism in miopie. Nu știu dacă s-ar fi întâmplat sau nu… cert este că m-am apucat de citit abia prin facultate, în sesiuni, când nu aveam chef de învățat :).
          Iar filmele… ce filme am vazut când eram mică! Se făceau din dragoste pentru cinematografie, nu pentru încasări…

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!