Ciudat… ar fi să fim toţi la fel.
Ciudat… ar fi să înţelegem din prima.
Ciudat… un termen care defineşte normalitatea. Normalitatea altuia.
Dar cât de repede ne aruncăm de atâtea ori să catalogăm, să judecăm, să îi împărţim pe cei din jur în tabere, să ne dăm cu părerea ce este bine şi ce nu, ce este frumos şi ce este urât, ce trebuie păstrat sau schimbat. Facem pe judecătorii atunci când, in sinea noastră, ne simţim mici şi neîncrezători. În clipa de disperare, în loc să ne recunoaştem neputinţa şi neştiiţa, atacăm.
Am generalizat, fără teamă. Tocmai pentru că ştiu că există şi excepţii. Excepţii pe care le întălnesc în drumurile mele pin viaţă. Pentru că am încredere în oamenii care nu se grăbesc să arunce cu pietre. Pentru că de la ei trebuie să învăţăm cu toţii.
S-a inteles pe dos. Ziceam ca e ciudat ca majoritatea se grabesc sa arunce cu pietre in loc sa se uite bine in directia aia inainte sa judece. Sterge comentariul anterior, te rog.
Din păcate da… Ce mă sperie este impulsul pe care îl am uneori de a face la fel. În capcana asta au picat foarte mulţi în ultimele zile, încercând să îşi exprime punctul de vedere cu privire la câinii străzilor de tragicul sfârşit al unui copil.
Iustina, eu chiar îţi multumesc pentru lecţia asta.Cu toată sinceritatea. Am tendinţa uneori de a aluneca către judecăţi strîmbe.De multe ori revolta e motivul, însă cred că dacă privesc în interior, către mine, răspunsul este neputinţa. Propria nepuţinţă.
O să mai dezvolt subiect, pentru ca scriind dau frâu liber gândurilor şi ajung mai aproape de esenţa problemei.
Pe mine mă interesează nu doar pentru mine, ci pentru că îmi doresc să cresc un pui de om care să devină la maturitate un adult echilibrat, corect, sensibil, altruist, sincer dar şi obiectiv, realist, în fine, un om frumos, cum spun eu 🙂
Am găsit poza pe pinterest şi am făcut un experiment: am lasat poza la vedere pe monitor, astfel încât fata mea să o vadă. Eram curioasă să văd ce reacţie are. „Ce urât eeeee!” a venit replica ei şi mi-am zis oups, asta am vrut, asta am primit. Am intrat în detalii şi am aflat că nu îi plăcea privirea încruntata. Cu un an în urmă, nu ar fi avut nimic de comentat. Ce s-a întâmplat oare între 3 şi 4 ani? Ce idei au fost strecurate cu pâlnia în căpşor şi cât mai e până îmi va spune că nu îi place culoarea pielii?
Oare unde şi când, cum şi de ce ajungem să ne pierdem printre idei preconcepute?