joacă și scrieri

mi-a cântat marea

Photo by André Carrara (pinterest)M-am îmbarcat într-o zi oarecare fără să am idee ce o să urmeze. Tot ce mi s-a părut la îndemănă a fost să privesc cu seninătate spre viitor. Mi-am zis că o să fie bine. Nu știu dacă ce a urmat a fost greu sau ușor. Nu ştiu să zic dacă a fost mai bine decât în alte călatorii. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă măcar o dată schimbam direcţia mai devreme. Nu ştiu şi nici nu intenționez să aflu. Pentru că ce am văzut eu, ce am simţit, tot ce am aflat depăşeşte orice aşteptare am avut…

O să încerc să respect ordinea cronologică a lucrurilor, deşi acum ştiu că nu are nicio relevanţă, iar voi o veţi afla în curând.

M-am trezit târziu… soarele se ridicase o palmă deasupra apei, şi o adiere uşoară mă îndemna să mă trezesc. Un gând vesel a zburat până la mine. După câteva dimineţi petrecute împreună, bănuiam încotro o să ne ducă şi povestea de astăzi. Ca de obicei, gândul a bătut rapid din aripi și barca s-a pus imediat în mișcare, urmându-l. La început, îmi fusese teamă de drumurile pe care le alegea barca să le facă fără să îmi pună nicio întrebare, fără să ma prevină. Apoi, au devenit clipele cele mai aşteptate ale zilei. Mi-era foame de nou, de aventură, de mister, de secretele pe care marea mi le şoptea. Barca fugea după gând în joacă, parcă nu avea să-l prindă, parcă avea să-l strângă în braţe. Marea s-a coborât într-un vârtej la doi metri în faţa noastră şi barca a plonjat direct în el. Alunecam pe pereţii abrupţi, cerc după cerc, tot mai departe de cer şi mai aproape de negrul de nepătruns al apei. Am oprit în dreptul unei porţi înalte. Domnul rechin s-a dat de două ori peste cap mii un prinţ în straie de catifea ne-a poftit în casă. La o gură de nisip caramelizat ne-am lungit la vorbă şi am aflat cum fusese izgonit de sus, pentru că fusese prea mândru. Şi tot mândru îşi acceptase soarta şi se grăbise să plece, uitându-şi inima pe-un raft de cărţi, lângă o crăiasă desenată…
Apusul avea culoarea curcubeului. Râdeam cu orele împreună şi l-aş fi vrut agăţat de mai multe ori în colţul cerului. Într-o zi, a uitat să plece la timp. A fost o noapte lungă, ne-am povestit tinereţile şi am construit amintiri. Când a înţeles că răsăritul sosise şi se uita râzând la noi, s-a ruşinat şi s-a aruncat în mare, ca să revină abia în seara următoare.
A doua zi după ploaia răcoroasă cu norişori parfumaţi, aerul ne îndemna la dans. Un dans de flori, un dans de clipe. Şi am dansat toate clipele pe care le-am avut puse deoparte, pe cele luate cu împrumut, pe cele prinse între rânduri, pe cele rămase în urmă, pe cele uitate, pe cele aţipite, pe cele prinse între degete ca nişte fluturi pestriţi.
Mă priveam uneori în luciul apei. Sclipiri mărunte le trădau apariţia. Solzi aliniaţi, solzi în tandem, solzi la o vorbă cu mine.
Ne retrăgeam uneori într-o peşteră ascunsă ochilor mult prea fragezi. Barca îşi ştia drumurile, iar eu o ascultam cuminte. O urmam cu gândul, o urmam cu firea. Ea îmi urma poveştile, visele, dorurile. Mă privea cu ochi pătrunzători până în adâncul sufletului. Mă simţeam goală, dar ea nu îşi retrăgea privirea. Sonda, evalua, verifica, răscolea. Nu peticea niciodată ce lăsa în urmă. Îmi cerea să mă arunc în gânduri ca într-o fântână părăsită. Apoi să curăţ, să sap, să culeg, să aleg. Să arunc, să prind, să alerg, să fiu, să exist, să trăiesc. Să ştiu, să pricep, să accept.
Albastru. Albastru, albastru, albastru. Pe cer, sub cer. Senin, seren. Adânc, ascuns. Închideam ochi căprui ca să-i deschid albaştri.
Am avut un coşmar. Se făcea că am ajuns pe o plajă pustie, pe o insulă pustie. Nu ştiam unde sunt, de ce, nici măcar cine sunt. Am auzit apa clipocind – valuri mici spărgându-se de barcă. Văzând-o acolo, pe jumătate îngropată în nisip, am vărsat o lacrimă. Lacrima s-a izbit de pământ, a explodat în mii de bucăți şi a devenit fluviu. Am simţit cum cursul rapid al apei mă împinge spre larg, departe de… de… nu ştiu de ce, că m-am trezit. Am zâmbit şi am mângâiat barca uşor, fericită că a fost doar un vis. Apoi am simţit din nou cum apa mă împinge din nou… dar era imposibil… în barcă nu era niciun strop de apă… mă împingea, mă trăgea, mă brusca, o mână puternică mă apucase de sub braţ şi mă desprindea de cârmă.
M-am trezit buimacă, dezorientată, şi nu înțelegeam cum de am ajuns pe o insulă plină de chipuri şi goală de suflete. Mă întorsesem de unde nici nu plecasem. Bun şi aici, până la urmă. Aici, dar cu amintiri de suflet. Din şoapte de mare.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!