Treci din când pe stradă şi privirea ţi-e atrasă de o maşină. Ce este acel ceva care te provoacă? Să fie marca? Sau poate culoarea? Sau poate e decapotabilă lăsată din greşeala descoperită în parcare? Poate una sau alta, depinde de zi. Dar în seara asta sunt nişte zgârieturi adânci… să fie urme de cuie, sau poate vreo cheie de maşină. Apoi te întrebi ce o fi făcut omul ăla de s-a procopsit cu asemenea operă de artă pe maşină… A parcat unde nu trebuia? I-a aranjat-o vreo amantă supărată? A deranjat vreo bandă de cartier? Imediat îţi aduci aminte cum ati păţit şi tu odată. Şi cât ai alergat atunci să o rezolvi, plus cât ai cheltuit. Oftezi, şi în clipa aia ai o revelaţie. Că, deh, e seară şi ai avut o zi plină. Tot ce ai gândit mai devreme a fost rodul unui gând şerpuit care ţi-a alergat prin cap vreme de două secunde. E seară, de-aia. E seara zilei în care ţi-ai găsit maşina aşa. Iar maşina aia, cea cu dungi de cuie, e a ta. Pentru ea ai stat azi vreo două ore la poliţie, ca să îţi iei dovadă de vandalism şi să pleci fără să îi depui plăngere penala. De-aia ai obosit şi nu mai ştii de tine pe drumul de întoarcere de la supermarket. Şi ţie iţi mai ardea de filosofie… Păi opreşte-te, că mai ai puţin şi cugeţi că încă e bine, cine ştie cum o mai puteai găsi… Şifonată într-o parte, sau fără geamuri, sau poate n-o mai găseai deloc. Deci vezi… nu e tocmai rău ce ţi s-a întâmplat. Ba dacă te mai gândeşti puţin, e chiar bine. Noroc că nu gândeşti. Auzi belea, în lumea asta, să fii unul dintre ăia care gândesc…
Totul e bine când se termină cu bine. Tu eşti mulţumit că ţi s-a întâmplat asta, nu te duci deloc cu gândul că numai un idiot imbecil putea să refuleze răutate în halul ăsta, iar boul… ei bine boul pândește altă maşină.
