rânduri de gânduri

“nu mă întorc de unde am plecat”

http://pinterest.com/pin/442971313319229853/Când e ok să spunem asta? Până la ce limită este motivație și de unde devine obsesie?

Când spunem asta, ne referim la un ceva de care am fugit, un obstacol pe care l-am depășit, un loc mai bun pe care l-am găsit, un statut pe care ni l-am asumat. Poate fi vorba despre orice… oraș/țară, job, kilograme, anturaj, stare civilă, stil de viață…

A te uita mereu înainte, e ok. A vrea să crești, e ok. A privi mai sus, spre mai bine, e ok. Dar când acestea se transformă în obsesie, când lucrurile nu mai curg natural, atunci e o problemă.

Nu e loc de vreo concluzie după aceste câteva vorbe, nici nu am intenționat să ajung la așa ceva. Doar că ma bântuia de câteva zile întrebarea asta… dacă zic că nu ma întorc de unde am plecat, e doar o afirmație, e laudă, e obsesie?

4 thoughts on ““nu mă întorc de unde am plecat”

  1. Omul vrea mereu să-și depășească condiția, oricare ar fi aceea și, uneori, se lasă cuprins de frenezie, până află care-i sunt limitele. Atunci se oprește și-și cântărește opțiunile, studiază balanța.

    Eu cred că “nu mă întorc de unde am plecat” este o afirmație care denotă, de cele mai multe ori, determinare, care, ce-i drept, se poate transforma și ea în obsesie.

    1. la asta nu ma gandisem… o usa care ascunde o mare lehamite… e periculoasa, e o usa care se poate redeschide oricand, aducand dupa ea toti demonii amintirilor.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.