rânduri de gânduri

raspunsuri… neraspunse

de cate ori te intrebi de ce i-a fost dat cuiva sa treaca printr-o tragedie, de tot atatea ori batranii vor spune sa taci, ca-l manii pe Dumnezeu. cinicii vor spune ca si-a cautat-o cu lumanarea. fatalistii vor spune ca asa i-a fost drumul, si nu vor comenta pentru ca vor accepta ca pe ceva normal, ca doar nu-i totul perfect in viata. cusurgiii vor gasi un motiv, o bresa in decizia care l-a condus catre clipa ororii.

si, totusi, cum sa nu te intrebi ? cum sa nu pui nimic sub semnul intrebarii ? chiar si fiind doar simplu spectator al intamplarii nefericite, daramite cand esti direct implicat, cand cineva drag inimii tale s-a dus sau e pe cale sa se duca ?

nu sunt in masura sa comentez eu acum, nu sunt nici potrivita pentru a o face (nici obiectiv si nici subiectiv), dar doar atat am vrut sa spun : cum sa nu fii om, si ca orice om care simte, care are o inima care bate, cum sa nu te intrebi ? e dreptul tau de a fi om, de a iti pune intrebari, chiar daca stii ca nu vei primi niciodata raspunsuri. e dreptul tau sa urli, sa tipi, sa strigi deznadejdea, mirarea, furia, neincrederea. pe urma o sa cladesti din nou; o sa te aduni din cioburi, o sa te ridici, o sa crezi, o sa speri, o sa mergi din nou, o sa traiesti asa cum ai facut-o si pana acum. e dreptul tau sa cazi inainte de a te ridica. realist vorbind,  niciun om nu poate fi doar the best fara lacrimi, fara dureri, fara urlete, fara ipocrizie, fara nimic din toate astea… imposibil. ala nu-i om. e sfant sau e extraterestru.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!