datorii neplătite

aa850a74fcb51b73238f23b3e1ca1ac3De câte ori nu lăsăm în urmă oameni cărora le datoram câte ceva, fără să le zicem măcar un „mulțumesc”? Și nu vorbesc despre bani, căci nu e greu să închizi astfel de datorii. Vorbesc despre lucruri care ne-au ajutat în viață, ne-au schimbat, ne-au dus pe un alt drum decât cel pe care apucasem. Vorbesc despre oamenii care au avut o influență pozitivă în viață noastră, care ne-au tras de mânecă exact în momentul potrivit sau pur și simplu au fost acolo când aveam nevoie de cineva ca ei.

Și pentru că părinții, bunicii (și frații, pentru cine are), iar mai apoi soții și copiii sunt toți lângă noi „din oficiu”, fiind cei mai apropiați membri ai familiei, rămân ceilalți – colegi, prieteni, iubiți, necunoscuți – care ne-au influențat. Aceștia din urmă sunt anturajul care a contribuit la ceea ce suntem acum. Tot ce am crezut învățasem în cei șapte ani de acasă, în școală și din lecțiile vieții, totul a fost șters cu un burete și rescris. Către ei mult prea rar ne întoarcem cu un „mulțumesc”.

Pentru ce aș putea eu mulțumi? Precis sunt mult mai multe, dar încerc totuși să fac o listă: pentru muzica pe care o ascult, pentru că atunci când mi-e greu o mână îmi ridică bărbia, fruntea privește cerul și merg cu încredere mai departe, pentru că am putut să conturez corect șablonul omului care să îmi fie alături o viață întreagă, pentru că mă feresc de pramatii, pentru că îi evit pe cei care mă trag înapoi, pentru că într-o zi oarecare, nici de luni, nici de întâi a lunii m-am apucat de dieta care se lăsa întârziată de vreo trei ani, pentru că am învățat bine o limbă străină pe care o uram când eram mică, pentru că, de două ori la rând, am avut norocul să îmi găsesc un serviciu legat de domeniul pentru care mă pregătisem în facultate, pentru că am învățat că nu-i frumos să glumești cu punctualitatea, pentru că am învățat că poate exista răbdare infinită, pentru că am aflat că a renunța la ceva nu e o decizie de-o clipă, pentru că am priceput că nu sunt eu mijlocul universului, nu sunt eu și restul, pentru că am acceptat că există stres, pentru că am învățat să îmi aloc timp pentru mine, pentru că am văzut cum e să îți rupi zece minute ca să încurajezi un necunoscut, pentru că a ierta este poate cel mai frumos gest omenesc.

Iar acum, în ultimele zile de când mă gândesc la ei și ceea ce m-au învățat, în loc de un „mulțumesc” direct, mă întorc către divinitate și le doresc să aibă parte de tot ce e mai bun pe lume și, mai ales, să aibă parte la rândul lor de oameni minunați în viață. Măcar atât pot să fac… și o fac din tot sufletul. Vă mulțumesc pentru ceea ce sunt!

spacer

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!