Și dacă tot ce-a fost vreodată
s-a terminat demult, cândva,
iar noi suntem doar vagi fantome
ce n-au putut să-și ia rămas bun?
Ne repetăm ursuzele povești la infinit
legați de-un material ce nu există,
plângând a lucrurilor formă
și gust și bucurii mărunte.
Din când în când mai pleacă unul
ce-a reușit să uite de trecut
iar noi rămânem în a noastră buclă
plângând povești fără sfârșit.
Umblăm pribegi ca niște umbre
ciudate și nedeslușite forme
ne doare-n repetate rânduri
aceeași boală, suferință, întristare.
Cum oare să ne rupem în sfârșit
de lesa ce ne ține strâns,
drumul cel bun să îl vedem
și să-l urmăm fără-ndoieli?
© Iustina Dorobanțu, 2013
