E trecut de ora pranzului. In curand incepe imbarcarea. Inima imi bate deja mai puternic si o stare de anxietate e deja instalata, dar mult mai lejer decat la ultimele zboruri. E un semn bun, pentru mine. Cine stie, poate cu timpul chiar o sa pot calatori relaxata. Imi plimb privirea peste cele doua randuri deja formate, cat si peste cei ramasi inca pe scaune. Remarc un domn in etate (desi imi este totusi greu sa ii estimez varsta) care sta linistit la rand. O liniste aparte, parca putin elitista, aristocratica. Imi arunc privirea spre mana in care isi tine biletul de imbarcare. Pasaportul grena ii dezvaluie cetatenia franceza. Zambesc usor amar, doar pentru mine. Mi-as fi dorit ca acel om distins sa fi fost roman. Incepe imbarcarea propriu-zisa si gandurile imi zboara la mine: sa ma asez la rand, sa imi scot buletinul, sa nu am o figura crispata, sa mai trimit un sms, apoi sa inchid telefonul. Sunt printre ultimele persoane intrate in avion si ma strecor printre oamenii care intarzie sa isi ocupe locurile. Ajung la randul meu si… supriza placuta, distinsul domn are locul langa mine. Are o multime de ziare pe care le aseaza cu grija in buzunarul scaunului din fata. In stanga mea, domnul incepe sa rasfoiasca ziarele. Primul ziar, in franceza. Al doilea, tot in franceza. In dreapta mea, colegul meu citeste de pe Kindle. Eu nu mi-am luat nimic de citit, desi tocmai imi adusese o colega o carte pe care o asteptam de ceva timp. Mai mult din superstitie, am lasat cartea la birou. Ma uit sa vad ce revista am la dispozitie… slabuta rau, mai mult poze… incomparabila cu revistele TAROM pe care obisnuiam sa le citesc din coperta in coperta. Domnul din stanga mea isi schimba inca o data ziarul. De data asta, in romana. Mmm… o veste buna, iata ca e roman. La scurt timp, il rog sa imi imprumute unul din ziare, ca sa imi gasesc o preocupare. Evident, un scurt schimb de replici care sa clarifice natura imprumutului, va recupera ziarul la sfarsitul zborului, ceea ce mi se pare absolut normal. Incep sa curga surprizele. De fiecare data cand termina de citit un ziar, mi-l da si mie. Cu 10% din ganduri la zbor si cu restul la lectura, sunt fascinata.
Zilele mele se scurg intre casa si birou. Cand nu merg cu masina, singurul ziar pe care il intalnesc pe drum, este ziarul gratuit din metrou, de o calitate indoielnica. In rest, a trecut mult timp de cand nu m-am oprit la vreun chiosc de ziare. Nici nu mai stiu ce s-ar putea cumpara. Insa ziarele pe care le avea dansul… nu cred ca se gasesc la orice chiosc. Poate da, poate nu… Cateva de analiza politica, dar de mult bun-simt, nu vorbe improscand noroi. Restul, despre lumea literara, despre teatru, despre oameni premiati pentru activitatea lor. Ziare care se pot achizitiona la preturi simbolice. Ziare scrise cu un vocabular pe care nu l-am mai auzit de la admiterea in liceu. Ziare care au cel mai probabil un tiraj mic si din care nu se castiga, desi sunt exact cele care ne-ar ajuta sa mai scapam de mizeria zilnica adusa de televiziunile noastre, care nu mai stiu sa discearna intre stiri si anunturi despre accidente, intre evenimente sportive si viata particulara de noapte a sportivilor, intre ceea ce e de interes real si scandal… Am incercat sa retin numele ziarelor, pe care sa le numesc aici. Nu o sa o fac, totusi, dintr-un motiv foarte intemeiat: nu as vrea sa dau nume gresite, sau care sa ramana doar o insiruire. O sa caut ziarele si o sa mai scriu despre aceastea. Eu am avut un sentiment foarte placut… am regasit dincolo de aceste ziare lucruri pe care le credeam pierdute, oameni frumosi care se ocupa de lucruri adevarate pentru suflet, care ne intind o mana, care ne ajuta sa iesim din mocirla, care merg neabatuti pe drumul corect.
Imi doream sa iau unul din ziare cu mine, ca il pot rasfoi si mai tarziu, desi eram constienta ca oricand as putea cumpara unul nou cand revin in Bucuresti. Dar ordinea lucrurilor era alta, asa ca am pregatit teancul de ziare de returnat. Domnul vecin de rand a decis intre timp altceva, atat cu ziarele pe care le avea in mana, cat si cu cele care erau la mine: sa ramana in avion. Ziarele lui, decizia lui. As fi putut oricand din acel moment sa pastrez unul din ziare, probabil. Dar am ales sa nu o fac, si sa ramana toate ziarele pentru lectura celor ce mai urmau sa calatoareasca in acel avion. Asa cum eu am descoperit o lume pe care eu o credeam pierduta, exista o sansa ca si altii sa le citeasca – si de ce nu, sa fie la fel de incantati ca si mine. Am tinut ca inainte de a cobori din avion sa ii spun ca a fost o adevarata placere lectura ziarelor si ca doresc sa ii multumesc ca mi-a redat speranta ca poata inca exista o sansa petru Romania, ca inca exista oameni extraordinari, ca poate nu va trebui sa imi indrum propriul copil catre meleaguri straine. Nu voi afla niciodata cine a fost domnul plecat cu multi ani in urma din Romania, cine a fost, ce a scris sau ce a descoperit, care a fost contributia lui in lumea noastra. Dar il voi tine mereu minte. Domnul de la 21D.
Da. Din fericire încă mai există astfel de oameni printre noi!
De curând, întâmplător, am aflat și cine este. O biografie frumoasă, cât să fie prezent pe wikipedia. L-am recunoscut într-o fotografie dintr-un articol științific 🙂
Minunat! Ma bucur pentru tine! Pentru ceea ce ai simtit in momentul in care l-ai recunoscut!