Filmele triste au ceva aparte. Imi storc lacrimi, suspine, batai de inima in plus. Plang intai incet, usor, cat sa nu se vada – lucru pe care il fac chiar si atunci cand nu ma vede nimeni. Pe masura ce creste tensiunea, pe masura ce durerea si jalea rup personajul in doua, pe masura ce neprevazutul iese la suprafata, pe masura ce inevitabilul se intampla… tristetea mea e mai mare, lacrimile mai grele. Si plang ca si cum mi s-ar fi intamplat mie.
Apoi, in timp ce ceilalti ma vad sensibila si empatica, eu am cu totul alta perceptie: sunt egoista, foarte egoista. Plang la film, dar de fapt imi plang durerile mele, ma eliberez de ceea ce spun sau nu spun, de ceea ce ma doare sau pentru ce nici macar nu realizez ca ma macina. Iar in final ma simt renascuta, libera, linistita. E ca o terapie.
O terapie pe care am aplicat-o de cand ma stiu. Cred ca prima oara am plans la film cand tata m-a dus la 4-5 ani la cinema Doina si am plans pentru ursuletul polar uitat pe un ghetar. Acum, plang inclusiv la filme SF si sufar cot la cot cu personajele mele.
Mi-a trecut prin cap ca plang si ma bucur in acelasi timp… ca nu am problemele lor. Sigur ca nu… dar cred ca pana la urma e normal si bine sa apreciem acest lucru, pentru ca ne va ajuta sa reevaluam gravitatea problemelor noastre. Pentru mine, e o terapie DIY, eliberatoare. Se aplica si la tristete, si la fericire, fara sa dauneze. Tureaza emotiile si le filtreaza.
Am revazut ieri seara „Pus pe jar” (Man on Fire) cu Denzel Washington…medicament si pansament. Extraordinar. Terapia cu plans, terapie cu Denzel.
Mi-a fost recomandat de curând Man în Fire și este, intr-adevar unul din filmele cu un astfel de efect, genul de film „pansament”. Denzel a jucat la fel de bine ca în Flight…
Felicitări pentru postare!
Denzel e fantastic. Cât timp e în distribuția unui film, este practic o garanție că e un film bun. Mi-au plăcut mult Deja vu, Book of Eli, Zi de instrucție, colecționarul de oase, John Q, The Manchurian Candidate, The Great Debaters…
Mulțumesc pentru apreciere :). Sunt doar frânturi de viață, puse pe hârtie. (în fine, puse în pixeli și 0111000101101)
Book of Eli și Bone Collector ar fi pe primele locuri din lista produsă. Instruction Day l-am văzut cu mult timp în urmă. Pe celelalte trebuie să le adaug în listă de văzut!
Bits and bites (biți și octeți)! :-))