jurnal

comoditatea, de combătut

Între efort și comoditate există normalitate. Normalitatea simplă, accesibilă, la îndemână, care nu cere nimic în plus, nu ia și în final recompensează. E locul în care lucrurile decurg natural și se întâmplă fără a fi forțate.

Atunci când ne deprindem cu comoditatea, indiferent de natura ei (poate fi vorba de mișcare, mâncare semipreparată, drumul cu mașina până la magazinul din capătul străzii, vizite rare la părinti, ignorarea veștilor proaste, afundarea în canapea la TV, renunțarea la socializare, înlocuirea telefoanelor date cu sms-uri trimise cu mesaje de la mulți ani), există o limită foarte fină între „rar” și „mereu”. Despre limita acesta spun ca e fină prin prisma fragilității ei, a faptului că dintr-o dată te poți trezi de cealaltă parte a baricadei. Ai ales să treci dincolo, nu contează dacă nu ai avut intenția să o faci sau totul s-a petrecut printr-o tranzitare imperceptibilă. Nu contează cum ai ales. Contează unde ai ajuns, contează când realizezi, și mai departe ce faci pentru a îndrepta lucrurile. Când ieși din comoditate și faci lucrurile așa cum le făceai în trecut, realizezi cât de puțin efort necesită. Dar când ajungi să numești efort un lucru banal, simplu, când ajungi să eviți lucrurile doar din obișnuinta de a alege calea cea mai simplă… atunci pierzi, și pierzi cu șanse mici de a îți da seama ce faci.

Nu ne-am născut în puf, marea majoritate. Unii au noroc și nu cunosc neajunsurile. Mulți numără fiecare bănuț de azi pe mâine. Vom întâlni oameni din ambele categorii. Îi vom cunoaște, pe unii ii vom deplânge, pe ceilalți îi vom invidia. Îi vom ajuta sau îi vom lăsa în pace. Nu vom alege mereu cu zâmbetul pe buze și, cel mai rău, ne vom simți îndreptățiți să simțim după cum vrem. Vom judeca – și atunci vom fi slabi. Vom iubi fără sa cerem nimic înapoi – și atunci vom fi puternici. Ne vom implica și vom susține cauze care nu sunt ale noastre, și le vom câștiga; și o vom face fără a simți efortul. Alteori, vom fi prea obosiți să luptăm pentru noi și atunci vom afla cine ne susține. Deoarece pentru cel ce iubește, efortul e infim – are o motivație puternică, chiar dacă nu o recunoaște conștient.

Admir oamenii care știu ca zică „da”. Asta nu înseamnă că nu știu să zică „nu”, dimpotrivă. Sunt cei care știu cum să accepte, cum să traseze direcții și să traverseze perioade înnegurate. Sunt cei care nu rămân singuri, pentru că nu sunt lăsați să rămână singuri. Sunt oameni pentru care viața nu e o corvoadă. Viața are un punct de pornire, o destinație și pot să meargă cu capul sus mai departe, oriunde ar duce drumul de după. Când întâlnești astfel de oameni, când îi ai aproape, ai noroc să te poți raporta la sistemul lor de valori, să identifici comoditatea care te bântuie și să scapi de ea. Sunt oameni care merită prețuiți. Și de la care să (re)învățam ce înseamnă normalitatea.

Loc pentru dialog - nu ezita să-ți spui părerea!