ploaiaPlouă. A venit în sfârșit toamna. Ieri a fost cald, de azi se face frig. Școlile au început primul semestru. Urmează și învățământul universitar. E ca și cum, la scară mai mare, e o zi de luni, de reluare a activității. S-au dus orele libere de weekend.

Dar ce frumos, ce bine! Ce bine că are ce ne preocupa – un serviciu, o școală. Ce bine că avem de unde pleca dimineața și avem unde ajunge. Ce bine că o putem face, că avem forța de a o face.

Plouă? Ei și! Să ne plouă grijile să se ducă, să plouă și să ne spele de cele rele. Să plouă cu gânduri bune, să le prindem în palme. Să plouă ca să înmugurească inimii începuturi cu dor așteptate. Să plouă cu spor, să se reașeze lucrurile după cum e mai bine.

Plouă. Cu cântec de picuri pe frunze. Picuri ce-au fost, ce se sparg, ce nu mai sunt cum erau, cu picuri ce devin altceva. Plouă intens, nu mai plouă ușor. Plouă după cum visează noaptea.

[sursa foto]

N-am știut cât de mult mi-a lipsit… decât când l-am avut înapoi.

Să nu-l văd, să nu-mi fie aproape, sa nu-l pot atinge… a fost greu. Mai ales în primele zile. Apoi am intrat într-o nouă rutină fără el. O nouă normalitate. Un nou ritm. Ieri însă… s-a întors la mine.

Ce senzație… Ce bine e cu laptop-ul recuperat de la service 🙂 Incredibil câtă libertate ne dau lucrurile cu care ne împăcăm bine, în locul celor cu care ne descurcăm, dar o facem mai anevoios.

 

 

Data viitoare când te vei întâlni cu o zi senină cu cer albastru, puţini nori şi un vânt uşor, priveşte.

Ia o pătură. Găsește un loc potrivit să te întinzi. Apoi privește cerul. Privește norii cum vin şi se duc. Privește-i ușori, grei, pufoşi, ghemotoace de alb. Privește-i cum se destramă. Privește-i cum sunt. Privește-i cum devin.

Privește-i. Te pierzi printre ei. Te pierd gândurile tale. Te pierd grijile. Privește drumul norilor. Atât.

În primul an am ales Grecia din curiozitate. Halkidiki e o destinație destul de cunoscută pentru români, aşa că ne-am zis „de ce nu?”. Ne-am plimbat pe braţul nostru (peninsula are formă de trident), dar şi pe unul din cele două învecinate.
În al doilea an am ales Grecia din comoditate. Era aproape şi știam că e ok. Dar ne-am schimbat destinația, din peninsulă în insulă. Thassos a fost. Am ajuns până sus, sus, nu am rămas doar la nivelul mării.
În al treilea an am ales Grecia pentru că am vrut. Am vrut să revin în această ţară pentru că mă simt bine aici. Am fost până acum în trei locuri diferite (chiar dacă apropiate geografic) şi mereu am găsit natură frumoasă, oameni primitori şi mâncare excelentă. De data aceasta, drumul ne-a dus cu feribotul în Samothraki, o insulă cu munţi înalți, plaje pietroase cu apă clară, taverne cu mâncare bună, cascade, capre peste tot – inclusiv în farfurii :), un sanctuar al marilor zei şi turişti fără fiţe.
Mi-e clar că voi reveni în această ţară, purtată în primul rând de dorința de a cunoaște mai mult şi de a savura liniștea curată de aici.
Samothraki

rainPloaia bătea în geamuri cu o foame nebună. O auzeam cum învelește pereții, cum caută să pătrundă spre noi. Am ascultat-o un timp, de dincolo de ușă, în siguranță. Apoi m-am hotărât să ies. Îmi și imaginam cum o să ies desculță, cum o să plouă rece, cu picături mari, cum ploaia o să cadă peste mine… Tot trupul meu va fi îmbrăcat în șiroaie de apă. Iar eu o să fiu desculță în iarbă, cu capul ridicat spre cer și ochii închiși, nelăsând picurii mari să îi cuprindă. Hainele mi se vor lipi de corp, iar tălpile mele se vor prinde în iarba înaltă. O să îmi întind brațele și o să râd. O să râd și o să se curețe toate grijile. O să curgă apa peste mine și o să rostesc cele rele să se spele, cele bune să se-adune.

Și am ieșit. Am ieșit în ploaie, dar ploaia nu mai era. Norii nu mai erau. Nici tunetele. Doar luna stătea glumeață jumătate ascunsă după nori.

Mi-am privit lung umbra. Sunt un uriaș de patru metri care a ieșit să prindă ploaia, dar ploaia a alergat mai repede.

AMR 1. Sunt Iustina și aștept să fiu mâine pe vremea asta, un uriaș care râde în ploaie.

[sursa foto]

Ascult liniștea. Îmi place. Mereu mi-a plăcut. S-a lăsat un vânt răcoros și foşneşte printre frunze. Se aud deja greierii și, dacă nu mă înșel, câteva broaște.

Ascult liniștea. Îmi place. Iar liniștea asta îmi pare darnică. E o liniște tipică de vară, vorbăreață și întunecată, complet diferită de liniștea albă a iernii.

Ascult liniștea și o savurez. Mâine e luni. Iată un motiv numai bun pentru a mai trage un pic de zi, ca de mânecile unui pulover.

S-au inventat multe cuvinte care să poată spune ceea ce simțim. Melancolie, bucurie, regret, supărare, detașare, resemnare, acceptare, fericire, entuziasm, regăsire… astea și multe altele. Sunt sigură că nu s-au găsit cuvinte pentru toate stările. Nici nu e nevoie. Eu una nu am nevoie să știu ce nume poartă. Am nevoie doar ca acestea să existe, să le cunosc, să le înțeleg, să le invit să stea sau să plece, după caz.

Savurez liniștea și mă regăsesc. Liniștită, ancorată în prezent și înțeleaptă, sper. Asta dacă înțelepciunea poate conviețui cu mândria. Va trebui să găsească o cale.

AMR 5. Sunt Iustina, îmi place glasul vântului pe sub nori și aștept să vină weekend-ul următor.

Mi-am adus aminte de un exercițiu pe care îmi pace să îl reiau din când în când. Las melodia asta să curgă și recitesc un text mai vechi – „las în urmă omul„. Închid ochii și alerg, alerg, alerg. Eu, tot eu, în mii de forme. Eu, tot eu, în stare după stare. Mă visez tot acolo unde s-a născut acest exercițiu, pe drumul spre Cheia, înaintând spre munți. Acolo mi-e bine mie să îl fac. Dar cred că își poate găsi locul oriunde, acolo unde îi e bine fiecăruia.

Dacă e un exercițiu de libertate sau nu… ei bine, chiar și părerile mele sunt împărțite 🙂

Vederea selectivă mi se pare un fenomen fascinant. Nici măcar nu știu dacă așa se numește cu adevărat. Dar știți la ce mă refer. Te trage de mânecă la momentul potrivit. Se joacă și scoate la iveală coincidențele. E în stare să îți prindă mintea într-un spațiu limitat, în glumă.

Sunt zile când vezi nu vezi dincolo de ceea ce îți este cunoscut, dincolo de ceea ce recunoști din tine în ceilalți. Sunt zile în care umbli teleghidat pe străzi, reușind cumva să închizi fiecare zi și să o începi pe următoarea. Iar zilele nu sunt zile, sunt ani întregi.

Sunt zile în care te împiedici de aceleași lucruri în zeci de forme. Și te miri cum de nu le-ai văzut până atunci. Căci în aceste momente par evidente. Culori, mașini, sigle, balcoane din fier forjat, florării, cărucioare, iar lista poate fi completată cu orice poarta un nume.

Printre toate zilele acestea, de un fel sau altul, alunec și îmi găsesc drumul printre pereții înalți ai labirintului… încercând să îmi dau seama cum să fac de acum înainte… cum să găsesc mai devreme indiciile, cum să văd cu adevărat atunci când privesc, cum să înțeleg altfel decât urmând conceptele clasice despre viață, lună și stele sau tot ce am crezut până acum că știu. Vederea selectivă așteaptă să fie utilizată înțelept.

Când intri pe #100happydays, adică pe www-ul cu nume de o sută de zile fericite, te întâmpină o întrebare. Care? Intrați și veți vedea. Dar e evident care, nu? 😉

Am încercat acest exercițiu. Nu a durat 100 de zile. A durat cât o sută de zile și ceva umplutură între ele. Când am aflat de treaba asta, tocmai aflasem niște vești proaste. Apoi, ca un făcut, a început o cursă a evenimentelor neferite, când în plan colectiv, când în plan personal. Nu-mi ardea de zile fericite pur și simplu, dar am știut că e fix ceea ce am de făcut pentru ca starea de bine, de fericire, de bucurie să iasă la suprafață mai mult, mai efervescent, mai natural. Am prins din zbor momente pe care mi le-am păstrat direct în inimă. Pe altele, am reușit să le prind și într-o poză pătrată colorată. Am aflat despre mine ceea ce știam deja: că îmi plac dulciurile, cafeaua, jocul de culori și asimetria, vinul roșu, apusurile. Și că îmi apreciez fotografiile care pot trezi trăiri, sentimente sau gânduri răzlețe.

Încercați. Merită.

Să nu vă aud că mă întrebați ce e în prima poză. E un ie-pu-raș! Da, clar? Să nu avem discuții. E un iepuraș în parcul de distracții. Și parcul de distracții e mare, mare, cât un covor mic, adică foarte mare pentru opera unui copil. Deci e un desen perfect.

Încotro? Ce te urcă, ce te doboară, ce te învață să prinzi aripi și să îți porți singur zborul?

TU știi, căci inima ta te cunoaște cel mai bine.

Fără justificări, înainte. Unica, singura cale e cea pe care o recunoști în tine. 

ppv-11iul2016[foto]

PAGE TOP
%d blogeri au apreciat: