lecția zilei: pe tihnă

Soare, mic dejun și nicio grabă. Așa arată un început de zi în care fuga pe loc nu are sens înainte de a începe drumul.

Poate că pot face asta în fiecare zi, îmi spun. Dar cum? Ce ar fi nevoie să fac diferit?

Și pentru a-mi răspunde la această întrebare analizez puțin condițiile zilei: zi de lucru de acasă, vreme bună și nu am moțăit în plus, doar pentru că aveam cum.

Ce ține de mine, ce nu? Toate acestea țin de mine, însă într-o măsură mai mică sau mai mare.

Ce îmi este cel mai la îndemână să folosesc și în alte ocazii? Ceea ce ține cel mai mult de mine, ca să pot avea bucuria rezultatului. Iar cu energia și încântarea aceasta voi merge mai departe, pentru a schimba în favoarea mea și acele lucruri asupra cărora, aparent, nu am un cuvânt de spus.

Cât despre soarele de azi, strict despre el, îl pot avea în orice zi în care îmi acord mie însămi o bucățică de timp, în orice zi în care nu alerg spre următorul lucru, dar nici nu stau pe loc, în orice zi în care rezolv rând pe rând treburile, dar având grijă să îmi acord timp să mă bucur de fiecare clipă. Este ceva ce se învață și se exersează zi de zi, până devine un obicei.

Cât de simplu și cât de frumos poate veni o lecție de viață! Să privim cu atenție în jur și în noi înșine, pentru că vom găsi învățăminte neprețuite.

spacer

în ziua în care

În ziua în care vom înceta să mai învățăm unii de la alții, Pământul se va opri. Și ziarele de can-can vor tipări cu litere mari „NASA a anunțat sfârșitul Pământului! A început deja! Pământul nu se mai rotește”. Nimeni nu-i va crede, evident, nimeni nu-i crede de pe acum.

În ziua în care Pământul se va opri, îl vom putea reporni doar dacă alergăm cu toții în aceeași direcție, făcându-l să se dea rostogol sub tălpile noastre goale.

 

spacer

prin ploaie

Plouă, plouă greu și zgomotos. Plouă, iar ploaia asta m-a chemat afară.

Am ieșit din casă în tricou, desculță. Cerul era luminat intermitent, în dungi și forme albe, cu iz ușor de pericol. Am pășit ușor temătoare în iarbă. Eram încântată și era minunat.

Am stat să mă plouă, să mă bucur, să ascult ploaia, să simt picăturile de apă, să trăiesc frământarea naturii, să-i savurez starea. Am stat cât să îi simt bucuria.

Am stat puțin, pentru că ploaia era rece. Cred că am rămas în ploaie doar preț de două minute, până când m-a prins un tremurat incontrolabil. Ploua rece, prea rece pentru o zi de septembrie.

Încă plouă. Este duminică seara, plouă și cerul spală toate cele nedorite. Se aude din ce în ce mai ușor. Probabil că se duce să spele și alte locuri, alte întâmplări, alte făpturi.

Sub pătura moale, m-am încălzit, mă bucur că sunt, mă pregătesc să spun o poveste, apoi să visez.

spacer

azi mă doare…

Azi mă doare. Și ieri m-a durut, dar azi parcă mai mult decât ieri.

Mă doare pentru că nu înțeleg încotro ne îndreptăm. Sau tocmai pentru că, atât cât înțeleg, nu-mi place.

Mă doare pentru că nu prea ne iubim bătrânii, nici bolnavii și nici copiii. Și da, azi generalizez. Generalizez din plin! Noi ca neam nu ne iubim aproapele, îi vorbim urât și, dacă am avea bani de-o sapă, i-am face groapa să cadă în ea. L-am împinge pe nenorocitul ăla care a avut tupeu să gândească mai mult, să muncească și să aibă trei lei în plus.

Mă doare că ne iubim nulitățile. Dar nimic rău de până acum nu ni s-a tras din propriul comportament, ci am fost noi oropsiții sorții, altfel noi eram cei mai buni, mai capabili și mai cu inimă largă. Dar ne-am vrut unii răul și de-aia ne merge cum ne merge acum. Acum nșpe mii de ani eram cei mai cei, între timp nu mai suntem, dar asta doar din vina altora.

Nu ne trebuie educație, că avem deja multă. Nu ne trebuie spitale, că plesnim deja de obrăjori îmbujorați. Nu ne trebuie fabrici sau turism, că știm noi să ne întreținem din comerț din import. Nu ne trebuie drumuri bune, ca să putem aprecia mai cu foc trei kilometri cursivi de autostradă. Nu ne trebuie oameni responsabili, că merge ș-așa. Nu ne interesează dincolo de cinci beri calde.

La modul general, da! Azi la modul general. Pentru că majoritatea contează, chiar contează. Pentru că este necesar să înțelegem acest aspect.

Pe de altă parte, sunt și cei care fac tot ce pot pentru ca lucrurile să se schimbe. Unii puțin câte puțin, alții mult cu mult, fiecare după cum poate, după cum știe, urmărind să aducă un plus de bine în lumea noastră. Ei sunt cei care mă fac să cred că mai pot trăi (încă) în bula mea de cristal, visând la o lume mai bună, visând că lucrurile se pot schimba, visând că fiecare demers contează, că orice pas mic este de fapt un pas mare și sigur.

Dar azi, azi mă doare. Mă doare prostia. Mă doare indolența. Mă doare răutatea. Mă doare îngâmfarea. Mă doare minciuna. Mă doare furtul. Mă doare neobrăzarea. Mă doare inconștiența. Mă doare nepăsarea. Mă doare neștiința. Ma doare încă un an și încă unul.

Pe tine ce te doare cel mai tare?

 

spacer

pentru Cezar – un copil cu un zâmbet larg

Cunoști oameni, apoi drumurile se despart. Vezi o burtică, știi că X intră în concediu de maternitate, apoi în cel pentru îngrijire copil și presupui că totul e ok și uite-așa au trăit cu toții fericiți până la adânci bătrâneți.

Apoi vine o zi când afli că nu-i totul roz pentru X. Și-ți dai seama că problemele prin care tu ai trecut sunt minore comparativ cu ale lui X. Pentru că viața se întâmplă fără ca să ceară acceptul de a introduce probleme în ecuație.

Așa am aflat eu ieri seară despre Cezar. Mămica lui, fostă colegă de-a mea, se luptă acum zi de zi pentru a aduce normalitatea în viața copilului său. Normalitatea așa cum o știm noi, ceilalți.

Cum o putem ajuta? De ce distribui eu asta?
* pentru că orice ajutor financiar o ajută să susțină terapiile necesare;
* pentru că din fiecare distribuire, mesajul poate ajunge la încă un om care să contribuie financiar și, de ce nu, la cineva care poate îndruma către o clinică, un tratament, poate că altcineva a trecut deja prin asta cu succes și va vorbi despre asta.

Să îl ajutăm pe Cezar cu suportul nostru – material, sufletesc și medical (atunci când e posibil).

Mulțumesc.
Multă sănătate tuturor!

spacer